Infarctul

Ma aflam singur, poate doar cu bicicleta mea. Pe soseaua care trebuia sa o parcurga catre casa, claxoanele, certurile, coliziunile isi faceau simtita prezenta. Eu ma strecuram printre faruri de masini, cu un sentiment ciudat de spaima, ca un tir ma va lovi in plin.

Drumul s+a terminat, am intrat pe o strada linistita. M-am oprit sa ma gandesc, nu stiam de ce era agitatie pe acea sosea, care de obicei era libera. Un om intr-o mantie neagra de panya si o palarie inalta, imbracat in stilul american din secolul XIX, trecea pe strada. Eu am incercat sa-l intreb daca s-a intamplat ceva, deoarece parea ca vine de pe acea sosea. Omul in mantie s-a oprit, sa uitat pentru cateva secunde in ochii mei, dar a trecut mai departe fara a spune nimic. Eu am devenit si mai nedumerit, umblan prin locuri pe care le cunosteam foarte bine, dar parca nimic nu era la locul lui. Am decis sa ma grabesc acasa, dar, speriat fiind, am gresit drumul. Am ajuns in fata unui cimitir. L-am surprins pe omul misterios saring gardul cimitirului si fugind.

Am pasit in cimitir, dar m-am treyit. De pe patul de spital, imi auyeam parintii plangand. Doctorii, nedandu-mi nici o sansa de supravietuire, impreuna cu familia mea, au decis sa-mi doneye organele unui alt pacient, care avea sanse de supravietuire. Pacientul care urma sa primeasca transplantul a facut infract si a murit. Oare el era omul in mantie?